America, sensul vietii si Dante Aligheri

Publicat în categoria Calatorii initiatice

688 vizualizari

La 35 de ani – „nel mezzo del cammin de nostra vita”, precum Dante am pornit in marea calatorie initiatica a vietii mele. Coboram si eu, fara colac de salvare, ghid sau harta in apele tulburi ale propriului subconstient. Mai putin romantic decat eroul dantenian, ceea ce incercam eu sa aduc inapoi din strafundurile acestui iad modern si personal, era propria persoana. Pierduta undeva intre orele prelungite de birou, treburile casnice si sociale, datoria sfant inradacinata din frageda pruncie, mi-am dat seama undeva in apropierea varstei de 35 de ani ca de fapt nu traiam. Sau mai bine zis ca nu stiam sa traiesc.

Constientizarea a venit treptat, mai intai ca un gand pe care il uiti inainte de a deveni constient, apoi ca un vis indepartat, pana intr-o zi cand vocea ei tainica a devenit imposibil de tagaduit. Am lasat atunci totul, casa, serviciu, obiceiuri bine inradacinate, o mana de prieteni pe care inca sper sa ii regaserc la intoarcere, si m-am imbarcat in primul avion spre America. Gest disperat, greu de explicat ca orice lucru izvorat din strafundurile fiintei. Vroiam sa rup cu tot ceea ce ma lega de un stil de viata care imi aducea tot ceea ce isi poate dori un om in ziua de astazi cu exceptia fericirii. Dar cine oare mai are trufia in ziua de astazi sa mai creada ca ar avea dreptul la fericire? Si pana la urma ce este si fercirea daca nu sa fii sanatos, sa ai o casa, o masina, o familie cu cativa copilasi bucalati care sa-ti umple viata? Bucuria e un lucru marunt, spune vorba cantecului.

Dar, atunci cand toate „lucrurile marunte” din viata iti cer mai multa energie decat bucuria pe care ti-o aduc? Atunci cand simti ca esti vesnic in pierdere, ca alergi fara sanse de a putea vreodata sa treci linia de sosire intr-un maraton la care nici macar nu te-ai inscris tu? Ce-ti ramane de facut?

Una peste alta, pentru a taia lirismul exagerat (impus cu siguranta de paralela danteniana…Dante dragul de el care a fost singurul autor pe care oricat m-am straduit nu am reusit sa il citesc), ajunsesem intr-un punct din viata mea cand eram mai stresata, mai nervoasa, mai nemultumita si mai trista decat majoritatea cunoscutilor mei. Pentru a adauga sare pe rana, comparatia cu semenii ma lasa intr-o confuzie totala pentru ca in ciuda neajunsurilor personale ( dupa cum am spus deja eram mai stresata, mai nervoasa, mai nemultumita, etc) balanta inclina mai mereu in favoarea mea obligandu-ma de fiecare data sa constat ca viata celor din jur era de multe ori cu mult mai rea ca a mea, numai ca ei nu pareau sa fie constienti de asta. Binecuvantata ignoranta, sau automatism trist? Atunci cand constati cacatul din propria viata (sa-mi fie iertata expresia de mahala!), una dintre consecinte (si ea neplacuta!) este ca incepi sa-l vezi si prin curtile altora si te intrebi cu stupoare si invidie in acelasi timp, cum de ei nu-l vad? Sau poate ca il vad bietii de ei dar, ce pot face intr-o societate in care este de bon ton sa te vaiti dar, sa pari ca iti este intotdeauna mai bine decat vecinului…ca sa moara capra lui si nu a ta!

Prinsa intre ciocan si nicovala, vaduvita pana si de speranta ca viata mea s-ar imbunatati daca…si aici lista este interminabila…daca as fi mai frumoasa, daca as slabi cateva kile, daca m-ar promova, daca colegul ar fi mai putin insuportabil, daca am avea mai putin de lucru la servici, daca printul pe cal alb ar aparea la usa mea maine…am aterizat dupa opt ore de zbor la New York.

Dar vai, opt ore de zbor si 6 mii de kilomentrii s-au dovedit insuficienti si neputinciosi in a anula tot cacatul din viata mea (stiu, a doua expresie licentioasa! Dar chiar nu stiu cum sa-l numesc altfel!). Fara sa vreau, ba chiar contrar vointei mele celei mai profunde, atunci cand am coborat din avion la New York…eram tot eu…putin mai obosista si vag ingrijorata in ceea ce priveste formalitatile de frontiera, dar esentialmente tot eu. Magia departarilor, precum multe altele, functioneaza mult mai bine in imaginatie decat in realitate. Realitatea mea suna cam asa: in mijlocul necunoscutului, departe de tot ceea ce mi-a fost vreodata drag, intr-o tara a carei cultura am urat-o ca pe cea mai mare pervertire a spiritului uman si a carei politica internationala ma scarbeste…DOAMNE DAR CE CAUT EU AICI? Niciun raspuns, undeva pe parcurs se pare ca il abandonasem si pe Dumnezeu.

La 35 de ani, la New York, undeva pe Strada 29, intre Park si Madison, incepe calatoria mea in cautarea sensului vietii. Stiu acum ca este o calatorie pe verticala (adica in adancurile fiintei) si nu are nimic de-a face cu geografia. Sensul vietii mele este cu siguranta ascuns cuminte undeva intr-una din nenumaratele camere ale inconstientului meu suprapopulat dar nu il voi gasi ascuns in spatele Statuii Libertatii. Cateva obiceiuri imi structureaza viata : desen, scris si meditatie. Daca se vor dovedi mai eficiente decat viata mondena a unei femei de succes, nu stiu, dar atunci cand voi afla, adevarul va fi fara putinta de tagada…si ca orice adevar…ma va elibera.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Falsificatorii de realitate si frica de viata
  • Cum l-am cunoscut pe Osho - India mistica
  • India - Pe urmele lui Mircea Eliade