Ce am gasit la capatul marii (1)

Publicat în categoria Calatorii initiatice

1.430 vizualizari

Hotarasem sa tin un jurnal al calatoriei pe Marea Rosie – calatorie initiatica din atatea puncte de vedere.

Nu numai ca plecasem din mijlocul unei ierni care se incapatana sa bantuie inca sfarsitul de Aprilie, dar urma sa petrec 7 zile pe un mic iaht ancorat la mile departare de tarm, undeva in mijlocul marii. O intalnire inedita si putin angoasanta cu zeul Neptun pentru ca…sa nu uitam…omul a fost inventat sa traiasca pe uscat si nu pe apa.

Scopul declarat al calatoriei? Sa inotam cu delfinii, sa exploram reciful de corali si spre seara, cand soarele merge la culcare sa coboram in profunzimile propriei fiinte cu ajutorul metodei constelatiilor familiale. Intre noi, un doctor specializat in ayurveda urma sa tina o serie de conferinte.

Un grup de douazeci si ceva de persoane inclusiv echipajul urma sa traim pentru o saptamana impreuna. Majoritatea ne-am vazut pentru prima data la aeroport, un grup heterogen de toate varstele, adunati putin din toate colturile lumii, vorbitori nativi de cel putin patru limbi diferite uniti sub umbrela unei franceze intelegatoare cu posibilele inadvertente de morfologie. Un experiment social care ar fi putut pentru atatea motive diferite sa se dovedeasca un mare dezastru.

Pana la urma nu am reusit sa ma tin de cuvant, seria care urmeaza reda experienta din Marea Rosie, dar nu este un jurnal de calatorie. Am incetat a mai scrie undeva in ziua a treia cand a trebuit sa cedez evidentei ca nimeni nu a reusit sa ramana treaz pret de mai mult de cinci minute atunci cand incerca sa scrie sau sa citeasca ceva la bord.

Omul si Marea

Plecasem in sfarsit in calatoria la care visam de patru ani si pe care o anulasem de fiecare data din motive neasteptate. In primul an primavara araba se incinsese brusc peste meleagurile linistite ale Marii Rosii – nici gand sa se mai zboare in Egipt. In anii care au urmat eram mult prea prinsa cu jobul si cu o idee fixa la care cu greu am renuntat inainte sa ma aduca in pragul burn-outlui – cum ca prin munca mea as fi salvat planeta.

Avionul a aterizat dupa cinci ore de zbor la Marsa Alam, un oras al carui nume ma straduisem zadarnic sa il tin minte inaintea calatoriei. Se insera deja, ceva din melancolia soselei care serpuia printre micile asezari presarate ici si colo in imensitatea desertului amintea de Africa lui Kapuscinski. Cladiri in forma de castele de nisip aglomerate in jurul cate unui minaret dispareau in fuga microbuzului care ne ducea la Hamata, portul de unde urma sa incepem calatoria pe Marea Rosie.

„Nu e o perioada fasta” am auzit-o spunand pe Pati, gazda noastra. Se pare ca 5 planete, si nu oricare planete, erau toate intr-o miscare retrograda, ceea ce poate explica si evenimentele din ultimele zile, cearta noastra, frica de ceea ce s-ar putea intampla intr-un viitor ipotetic si vesnic absurd…teama de a nu rata sansa la fericire (intotdeauna singura si inimitabila in conceptia nostra).

Si poate ca germenii calatoriei pe care tocmai eram pe cale s-o intreprind fusesera cu mult timp in urma saditi in plamada universului, in anul in care vazusem Marea Rosie pentru prima data la Eilat, pe coasta israeliana si cand imi promisesesm pentru a uita pe data ca ma voi intoarce sa vad reciful de corali.

E ciudat cand ne dam seama, cu multi ani mai tarziu ca suntem unicii creatori inconstienti (sau poate semiconstienti) ai propriei realitati. Dorinta mea sincera de a ma intoarce crescuse acolo in linistea uitarii pana intr-o zi cand a devenit suficient de puternica pentru a se transforma in realitate. Oare din care lucruri gandite si uitate pe loc se va compune ziua mea de maine? Oare cand si cum mi-am hotarat viitorul fara sa stiu? Si cate dintre promisiunile care cresc nestingherite in incubatorul inconstientului meu sunt atat de placute precum calatoria pe Marea Rosie? Oare cate frici, cate limitari, cate dezastre mie singura-mi pregatesc in timp ce constient ma tem de ziua de maine ca de ceva din afara…ca de ceva impus in mod iremediabil si hain de un zeu atotputernic si nemilos. Poate tocmai ma tem pentru ca inconstient…stiu deja…sau poate ma tem numai dintr-un automatism exersat timp de atatia ani…Iadul e in noi insine…si Paradisul deopotriva acolo, suprapuse si incarligate, opera unui singur zeu nazuros ca un copil rasfatat care cand tuna si fulgera, cand e binevoitor si bine dispus.

d.

Din aceeasi categorie:

  • Cum l-am cunoscut pe Osho - India mistica
  • India - Pe urmele lui Mircea Eliade
  • Pe drum spre India - despre succesul in viata si energia creatoare