Pe drum spre India – despre succesul in viata si energia creatoare

Publicat în categoria Calatorii initiatice

2.918 vizualizari

Au trecut mai mult de patru ore de cand m-am imbarcat in avionul de Mumbai…Mumbai – Bombay…ambele nume suna bizar, cumva neadevarat…ceva din mine refuza sa accepte realitatea cea mai imediata…plec in India. Ceva din mine continua sa fie ingrijorat de toate micile detalii ale calatoriei: controlul pasapoartelor, viza electronica, gasirea unui taxi la destinatie. Diagnostic: iarasi nu reusesc sa traiesc in prezent.

Ma intreb uneori de ce eu, ce a facut ca viata mea sa fie o inlantuire de plecari si veniri, ce a facut ca dintre toti candidatii la explorarea lumii, sansa sa ma aleaga pe mine. De multe ori imi spun ca m-a ales fara sa fi postulat macar, caci nu-mi amintesc vreodata in copilaria mea sa fi fost atinsa de nostalgia departarilor.

Poate ca de fapt intelegem gresit procesul crearii relitatii, poate ca suntem prea mult tributari povestilor romantioase unde personajul principal a avut un vis din frageda pruncie si a luptat toata viata (uneori in zadar….si astea sunt filmele de Oscar,”ca-n viata”, nu cele de doi bani „cu happy end”) ca sa il realizeze.

Intr-un fel, asta e un mod simplist de a percepe realitatea, e drept ca ne da posibilitatea de a ne contabiliza existenta, de a putea masura raportat la un obiectiv precis daca am avut sau nu succes in viata. Dar reduce toata complexitatea, toata bogatia, toata frumusetea existentei la un singur gand, la un singur fir director urmarit obsesiv…in ciuda existentei pana la urma. Acest model te face sa te intrebi ce se intampla cu celelalte ganduri, celelalte vise, celelalte obiective pe care le avem in viata.

Un personaj care urmareste un singur gand, un singur vis nu e condamnat pana la urma sa fie absurd si ireal? Un astfel de om nu neaga insasi bogatia existentei? Ce s-a intamplat cu celelalte ganduri, n-au existat? Acest om a avut un singur gand creator in toata viata sa? A avut mai multe o sa ziceti dar, si-a concentrat toata energia de care a dispus pentru atingerea acelui singur prim ideal. Dar ce face ca in acceptiunea noastra acel prim ideal sa fie mai valoros decat toate celelalte idealuri dezvoltate si abandonate pe parcurs? Ce face ca noi, ceilalti, cei mai putin ‘norocosi’, care nu am apucat sa ne vedem aievea visele din copilarie, (sau si mai rau, cei care nici nu mai stim ce mai visam in copilarie) sa ne simtim inevitabil ratati indiferent cate alte vise ne-am vazut implinite?

Poate ca una dintre greselile fatale pe care le facem cazand in plasa personajului romantios este ca presupunem ca energia creatoare a unui om este limitata. Conform ideii generale ca nimic nu-i de ajuns in lume, energia e cea care trebuie ca se epuizeaza prima. Iar energia creatoare cu atat mai mult, caci sa fim cinstiti, e atat de putina ca oricum nu se imparte decat la cativa alesi ai sortii.
Si iar ne-am intors la loteria vietii! La o lume in care conceptia lipsei imparte umanitatea in castigatori si invinsi, vesnic concurenti, vesnic inamici, razboindu-ne mereu pentru acel ceva (n-are importanta ce, orice) care nu e suficient ca sa ajunga la toti.

Dar daca ar fi sa consideram pentru o secunda varianta inversa, daca totusi exista suficienta energie creatoare in universul asta mare ca sa se ajunga la toata lumea, la toate gandurile, la toate visele…cat de penibil este acum personajul nostru? S-a invartit toata viata lui in acelasi colt, ca un fluture lovindu-se de marginile borcanului de sticla ignorand total universul din afara.

Departe de mine intentia de a ridiculiza visele implinite, sunt o adepta declarata a cautarii fericirii…considerand ca visele implinite chiar ne aduc fericirea…dar o fac oare? Cei mai norocosi dintre noi, care ne-am mai vazut si vise implinite, poate ca am putea sa gasim forta necesara in noi sa marturisim ca nu neaparat. Ca de multe ori gustul successului nu s-a dovedit atat de dulce pe cat ne asteptam. Ca, asa cum spunea N. Mandela, ceea ce vezi de pe varful muntelui sunt alte varfuri si mai inalte.

Ei, ei..dar asta e putin tragic…daca nici visele implinite nu mai aduc fericirea…apoi ce o mai aduce? Si poate ca aici este de fapt tot secretul…fericirea nu ‘o aduce’ nimic, nu avem nevoie de ceva special care sa aduca fericirea de undeva…Conceptia noastra se bazeaza iarasi pe conceptul de lipsa…nu avem fericirea…ca urmare trebuie ca ceva „sa o aduca”. Si sunt evident niste situatii clasice care „aduc” (nu e clar de unde! Numai ele stiu) fericirea. Nu e greu de stiut: banii, copiii, cariera…toate „aduc” fericirea. Si totusi de ce nu merge? De ce oricat am alerga dupa aceste catalizatoare ale fericirii, nu suntem niciodata (sau cel putin nu suficient de des!) fericiti? Poate ca nu mai exista fericire acolo unde este ea si de unde „o aduc” toate aceste situatii?

Si daca totusi am alege sa ne uitam altfel la viata? Daca am alege totusi sa pornim de la premisa ca universul abunda de energie, ca fericirea nu trebuie sa o aduca nimeni de altundeva pentru ca ea este aici si acum, peste tot la dispozitia noastra? Daca ne-am concentra mai putin pe crearea situatiilor favorabile si mai mult pe cultivarea capacitatii noastre de a fi fericiti? Daca am constata ca singura premisa a fericirii este disponibilitatea noastra la fericire, acceptarea faptului ca suntem dispozitive care capteaza energia universala si ca singura situatie pe care trebuie sa o cream este capacitatea noastra de a primi si a transmite fericire….E cineva pe receptie?

Sursa foto: https://www.thebetterindia.com/86674/dharavi-mumbai-mystory-slum-poverty/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • America, sensul vietii si Dante Aligheri
  • La New York Dumnezeu traieste intr-un zgarie-nor
  • Falsificatorii de realitate si frica de viata