De ce m-am saturat de Sfantul Valentin

Publicat în categoria Comunitate

2.219 vizualizari

O sa par cu siguranta vag agresiva, dar trebuie sa-mi iau intrebarea aceasta de pe suflet si sa o arunc in eter: cine a fost domn’e Sfantul Valentin asta ca eu clar nu am invatat de el la ora de religie…daca e sfant, trebuie ca o fi facut el ceva ca sa-si merite sfintirea.

Si parca pentru a incurca si mai tare itele povestii, s-a mai incurcat si cu zeul Cupidon care daca nu ma inseala memoria vine dintr-un cu totul alt registru. Deci ingredientele esentiale ar fi urmatoarele: un sfant Valentin canonizat cu siguranta la o vreme cand casatoria din dragoste nu era nici macar un mit si in care dragostea nu trecea mai departe de simplul calcul economic, asociat cu un zeu latin care isi exercita profesia de spiridus al inimii tragand cu sageti in trecatori. Asezonati toate acestea cu bomboane de ciocolata si trandafiri rosii peste care presarati cu incredere o mana de inimioare multicolore si obtineti Ziua Indragostitilor.

Si ce este rau in asta, o sa spuneti. Pana la urma si femeile au ziua lor, si munca are ziua ei (sarbatorita fireste prin nemunca!), exista Ziua Romaniei, Unirea mica, tot soiul de sfinti si sfintisori mai mult sau mai putin cunoscuti, pana la urma de ce sa nu avem si ziua indragostitilor?

Poate ceea ce face aceasta sarbatoare atat de contestata este nu numai faptul ca este importata si vag comerciala, dar mai ales faptul ca implica oarecum ca a fi intr-un cuplu este regula, asa cum ziua muncii presupune ca mai toti muncim. Rezulta de aici consecinta neplacuta pentru cei care se intampla sa nu fie in cuplu si anume ca acest eveniment nu face decat sa-i marginalizeze, sa ii arate inevitabil cu degetul ca ‘in afara’ normei.

Poate ca Sfantul Valentin nu este altceva decat metafora perfecta a dragostei moderne „importata” si „vag comerciala”. Uneori ma intreb cate din cuplurile perfecte pe care le vedem pe strada (sau pe facebook!) sunt de fapt asa. Cat suntem de influentati de povestile siropoase de la televizor si cati dintre noi apuca sa se ospateze macar cu o bucatica de dragoste autentica?

Ati observat ca majoritatea povestilor si a filmelor de dragoste se termina cu „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”? Intreaga noastra cultura este cumva bazata pe ideea ca cel mai greu este sa gasesti persoana potrivita si apoi totul va fi bine. Rezulta de aici un fel de perceptie generala ca daca esti casatorit/a sau macar intr-un cuplu stabil te-ai aranjat pe toata viata, ai dat de sursa fericirii si acum te indopi linistit/a asteptand fericitele si ele adanci batraneti alaturi de cel drag…spre imensa frustrare si invidie a celor mai putin norocosi…

Dar cat de adevarata este aceasta perceptie? Avand la baza un concept mai mult decat sanatos, si anume ca ar trebui sa ne casatorim cu „persoana potrivita”, ramane intrebarea cum stii ca persoana este cea potrivita, si chiar daca e sa credem ca sunt oameni care se bucura de o intuitie mai laudabila decat a altora, cum ramane cu trecerea timpului, cu plictiseala, cu nepotrivirea de caractere, cu faptul ca oamenii evolueaza (de cele mai multe ori separat!)? Toate astea sunt intrebari din domeniul lui „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”.

Dar povestile nu ne spun nimic despre aceste cazuri, ca si fericita sarbatoare a Sfantului Valentin care egalizeaza cuplurile si le baga pe toate in aceeasi traista a fericirii cu gust de ciocolata ieftina.

Departe de mine de a ponegri dragostea adevarata care sunt sigura ca exista si este poate singura speranta a oamenilor care inca isi mai cauta si de acest Sfant Valentin jumatatea predestinata. Cu toate acestea nu pot sa ma abtin in a observa cat de rare sunt cuplurile pe care putem sa le dam ca exemplu de iubire adevarata. Prea putini sunt oamenii pe care o relatie ii implineste cu adevarat. Multi dintre noi nu facem decat sa ne chinuim intr-un cuplu de compromis, uneori datorita convenienteleor sociale, ca e mai comod asa, ca e benefic economic, si de cele mai mlte ori (incluzand si cazurile de mai devreme) pentru ca ne temem de singuratate si pentru ca nu credem ca meritam ceva mai bun. Am lasat la o parte situatia „de dragul copiilor” nu pentru ca nu cred ca ar sta foarte confortabil in lista de mai sus, ci pentru ca stiu cat de mult ne place sa ne victimizam, cat de usor este sa ne complacem intr-o situatie departe de a fi ideala „din spirit de sacrificiu”.

Stiu ca poate discursul acesta nu pare poate potrivit cu ceea ce suntem obisnuiti sa se spuna despre ziua indragostitilor. Cu toate acestea este singurul discurs pe care il gasesc autentinc si potrivit cu ideea de dragoste ideala, adevarata, acea dragoste in care nu facem compromisuri si de la care nu ne asteptam sa ne umple ranile existentiale si sa ne inlocuiasca iubirea de sine care oricum este atat de departe de noi ca nici macar nu face sens. Dragostea adevarata este atat de departe de trandafiri rosii si bomboane de ciocolata ca nici macar nu stiu cum pot sa se aseze in aceeasi fraza. Dragostea adevarata este despre maturitate, despre asumare, despre un demers interior de a ajunge la SINE pentru ca de acolo sa putem sa interactionam in mod autentic cu persoana de langa noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Idelologia care sta la baza necazurilor noastre
  • Vânt pro-european in ciuda Brexit-ului
  • 25 de gânduri înțelepte spuse de Coco Chanel