Fetita de pe mocheta verde si pisicuta vindecatoare

Publicat în categoria Dezvoltare Personală

2.866 vizualizari

A fost odata ca niciodata, ca doar asa incep toate povestile, o fetita…o fetita ca toate fetitele din lume, aproape de-o schioapa, cu bucle negre care se revarsau peste ochiii mari ca de aluna…si care ca toate fetitele din lumea asta…sau poate nu chiar ca toate…ca pana la urma chiar si intr-o lume care n-a iestit chiar perfect, in care nici laptele nu curge garla amestecat cu miere si …vai, nici cainii nu gonesc prin santuri cu covrigi in coada…pana ca si intr-o lume ca a noastra departe de a fi ideala, poate ca mai exista si fetite fericite…insa, fetita de pe mocheta verde era trista.

Poate ca de vina era maronul care se amesteca in verdele mochetei in modele bizare, poate palaria prea rosie a ursuletului umplut cu paie care incepuse de la o vreme sa se uite la ea cu o cautatra ciudata sau poate monstii…monstrii indesati unii peste altii in dulapurile din camera mamei, randuiti cuminiti in sertare si ascunsi in lipsa de ceva mai trainic sub patul din sufragerie… Poate ca fetita noastra ar fi reusit sa o scoata la capat in ciuda dificultatilor evidente daca macar papusile i-ar fi ramas fidele. In schimb, Silvia, papusa cu parul argintiu pe care o mostenise fara haine de la o verisoara mai mare, refuza cu incapatanare sa prinda viata, in ciuda rugamintilor fierbinti si promisiunilor solemne de a manca micul dejun macar pentru cateva zile la rand.

Ehei…daca ar sti ei, adultii, ce tragedii ascunse traiesc bietele fetite asezate cuminti pe mochetele lor verzi, cu siguranta ca s-ar induiosa ca de cel mai tragic si serios eveniment…dar ce stiu adultii, ei sunt ocupati cu grijile lor, cu luptele lor, cu cina si cu stirile de la ora 5…pentru ei, dulapurile ascund numai lucruri de la soldurile trecute si amintiri din copilarie ingropte atat de adanc ca sa nu le mai gaseasca niciodata. Pentru ei copilaria e fara doar si poate un lucru minunat si plin de incantare…ca pana la urma ce griji are un copil…si n-au fost si ei copii odata? Si daca ar putea sa-si mai aminteasca mare lucru de atunci cu siguranta ar fi numai lucruri pline de bucuria si farmecul copilaresc (vorba lui Creanga)!

Dar adevarul adevarat e ca adultii au cam uitat cum e sa fii copil si mai ales au uitat de fetitele de pe mochetele verzi din sufletul lor. Caci da, copilaria o fi fost ea perioada asta minunata plina de iubire si lumina, atata ca mai toti ne-am grabit sa scapam de ea ca de lepra si ca sa fim siguri ca nu o sa ne mai prinda din urma vreodata cu farmecul ei seducator, i-am trantit brusc usa in nas si am ingropat cheia adanc sub negura uitarii.

Ei, dar daca ar fi asa de simplu sa fugim de noi insine, sa ne exilam, sa ne negam si intr-un final sa mai pastram si spontaneitatea si farmecul jocului copilaresc! Dar asta nu se poate, asa ca am devenit cu totii adulti RESPECTABILI si mai ales SERIOSI, HIPERSENSIBILI la zgomote inalte (cand nu sunt create pe buna dreptate de catre noi in disperare de cauza!) si inexplicabil de iritati de cel mai mic simptom al copilariei. Si cum ar putea sa fie altfel cand fiecare gest, fiecare raset de copil ne amintesc dureros de fetita de pe mocheta verde, de felul in care am tradat-o, de cum am lasat-o prada monstrilor din sertare si am dat in mod las bir cu fugitii. Numai ca n-am ajuns prea departe, am carat-o dupa noi prin tramvaiele oraselor aglomerate, la studii si mai tarziu in spatiul securizat al caminelor noastre proaspat intemeiate. Fetita de pe mocheta verde a ramas acolo, cuminte si trista asteptand sa vina o zi sa ne aducem aminte si de ea.
Eu am intalnit-o dupa mult timp intr-o dupa amiaza de vara torida. Ma asteptam sa ma dojeneasca sau si mai rau sa-mi arunce binemeritate ocari pentru tradarea mea impardonabila…si totusi ea m-a primit cu blandete, hohotind de toate spaimele copilariei nealinate deodata…trista si parasita…n-am stiut cum sa o abordez…fiecare hohot al ei imi umplea inima de o mila infinita pentru povestea ei care din intamplare era si a mea, de imposibilitatea negarii adevarurilor dureroase ale trecutului si de frustarea imposibilitatii de a schimba ceva din tot ce-a fost. Am plans si eu asezata pe mocheta verde a copilariei mele fara sa stiu cum as putea vreodata sa ma revansez fata de ea, cum as putea sa o impac si sa o iau cu mine.

Noi adultii…ce stim noi despre viata, ce stim noi despre fericire? Stim fara doar si poate sa cladim fatade frumos varuite, sa postam pe face book dovezi ale bucuriei noastre socialmente dezirabile, dar ce stim despre fericirea simpla a inimii de copil?
Fetita de pe mocheta verde nu m-a intrebat ce slujba am ajuns sa am, nici cati bani castig si nici macar unde imi petrec concediul de vara…tot ce mi-a cerut ca gaj al devotamentului meu a fost o pisicuta alba cu pete si ochii albastri ca cerul, mica si caraghioasa, simbol al tuturor dorintelor visate si neimplinite ale sufletului ei de copil.

Daca vreodata vi se intampla sa o intaliniti pe fetita de pe mocheta verde, sa nu va fie frica de ea, sa nu o ocoliti, asezati-va timizi alaturi de ea si ascultati, printre lacrimi va sopteste drumul inapoi spre fericire!

d.

Din aceeasi categorie:

  • Cum sa fim fericiti
  • Stima de sine, cel mai recent Bullshit atacat de stiinta
  • Ne plac barbatii curajosi!