Povestea mersului pe sârma (4)

Publicat în categoria Dezvoltare Personală

363 vizualizari

Motto: „Toți sunt nebuni, dar cel care poate să-și analizeze singur nebunia se numește filozof. ” (Ambrose Bierce)

 

Şi timpul a trecut, eu am sondat în interiorul meu, am avut curaj să mă uit la ceea ce era dureros, să dau la o parte foita după foita, zid după zid, pentru a ajunge la mine. Au fost nopţi de zbucium şi zile de chin, în care eram de cele mai multe ori pe fundul prăpastiei şi când credeam că mă ridic, realizam că alunec, de fapt, şi mai profund. Am trecut prin furcile caudine pentru a înţelege că eu sunt singura care mă pot vedea şi iubi cu adevărat, că ceilalţi sunt doar oglinzile noastre în care reflectăm ce nu putem vedea la noi.

Pe parcursul acestui proces, omul de lângă mine părea că îmi este alături, că mă susţine şi mă înţelege. Până într-o zi când mi-a spus să nu-i mai povestesc despre ce învăţ şi ce se întâmplă cu mine, căci el nu se simte pregătit. Ceva s-a rupt atunci, iremediabil! A fost începutul sfârşitului şi cu siguranţă, sfârşitul comunicării noastre. Cum poate supravieţui un cuplu fără comunicare? Cât? Cred că unii reuşesc o viaţă întreagă să se prefacă, dar eu am ales altceva în viaţa asta!

Înţelegând mai mult despre cum funcţionam în relaţiile cu oamenii,  am reuşit să văd rolurile pe care le jucam în căsnicia mea. Interacţiunea noastră a avut loc eu din rol de Mama iar el din rol de  Copil. Probabil că pe alocuri mai schimbam rolurile şi îmi place să cred că au fost şi Adulţii prin căsnicia mea, măcar din când în când, dar îmi este foarte clar că cel mai des am funcţionat ca Părinte şi Copil. Apoi, am înţeles că proiectasem pe el atât imaginea mamei cât şi pe cea a tatălui, şi sentimentul meu profund în acel moment a fost că îmi ajunge o mamă, nu am nevoie şi de duplicatul ei.

Practic, în momentul încetării comunicării dintre mine şi soţul meu, a început divorţul emoţional. Atunci am început să fiu conştientă de ambivalenta sentimentelor mele, să mă gândesc la despărţire şi ce implicaţii ar avea ea, îmi doream să-mi iau copilul şi să plec în lumea largă. Au fost luni în care conflictele interioare se manifestau deja în corp, am avut o lună de erupţii pe piele, apoi o  răceală a trecut după aproape trei săptămâni şi în cele din urmă am făcut o otită, ceea ce nu am făcut nici când eram copil. Somatizările m-au adus mai aproape de realitatea mea interioară, aceea că nu mai simţeam nimic pentru soţul meu. Eram ca o stană de piatră, nu mai vibram în nici un fel la prezenţa lui, nu mă mai interesa ce face şi în secret îmi doream să-şi găsească pe cineva să încheiem povestea. (va urma)

 

psihoterapeut Indra Iliescu

 

Imagine: Salvador Dali

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Cum sa fim fericiti
  • Stima de sine, cel mai recent Bullshit atacat de stiinta
  • Ne plac barbatii curajosi!