Alchimistul, calicul și pepita de AUR

Publicat în categoria Omul Nou

10.877 vizualizari

Motto: ,,Diferența dintre sex și moarte e că de murit poți să mori singur și n-o să-și bată nimeni joc de tine”. (Woody Allen)

Imaginează-ți că ești un căutător de comori. Într-o zi, descoperi o bucată de metal în pământ. Sapi o groapă, scoți metalul afară, îl duci acasă și începi să-l ștergi. La început, se ivește un colț al pepitei, strălucitor. Treptat, pe măsură ce ștergi mizeria acumulată, întreaga bucată se dovedește a fi de aur. Deci, dă-mi Te rog voie să Te întreb: care e mai valoroasă, bucata de aur îngropată în noroi sau aceea pe care ai curățat-o? De fapt, valoarea e aceeași. Orice diferență între pepita murdară și cea curată e superficială.
Același lucru se poate spune și despre mintea noastră naturală. Sporovăiala naturală care ne împiedică să ne vedem mintea în întregul ei nu prea schimbă natura fundamentală a minții. Gânduri ca ,,Sunt urât”, ,,Sunt idiot” sau ,,Sunt plictisitor” nu sunt altceva decât un noroi biologic care ascunde pentru moment calitățile strălucite ale naturii de Budhha sau ale minții naturale.
Primul pas spre recunoașterea calităților minții naturale e exemplificat de o veche poveste spusă de Buddha despre un om foarte sărac, care trăia într-o cocioabă veche și dărăpănată. Deși nu știa acest lucru, sute de nestemate erau încrustate în pereții și în podeaua colibei lui. Deși toate acele bijuterii îi aparțineau, neînțelegându-le valoarea, el trăia ca un calic, suferind de foame, de sete, de frigul înțepător al iernii și de căldura sufocantă a verii.
Într-o zi, un prieten l-a întrebat:
– ,,De ce trăiești într-o asemenea sărăcie? Tu nu ești sărac. Tu ești un om foarte bogat”.
– ,,Ai înnebunit?” i-a răspuns omul. ,,Cum poți să spui așa ceva?”
– ,,Privește în jurul Tău”, i-a spus prietenul. ,,Toată casa ta e plină cu bijuterii – smaralde, diamante, safire, rubine.”
La început, omul nu a crezut ce i-a spus prietenul lui. Dar după un timp a fost curios și a luat cu el în oraș o mică nestemată din perete, ca s-o vândă. De necrezut, negustorul căruia i-a arătat-o i-a plătit o sumă frumușică, cu care omul și-a cumpărat o casă nouă, luînd cu el toate bijuteriile pe care le-a găsit. Și-a cumpărat haine noi, și-a umplut bucătăria cu mâncare, a angajat servitori și a început să ducă o viață tihnită.
Acum, dă-mi voie Te rog să-ți pun (din nou) o nouă întrebare. Cine e mai bogat: cineva care trăiește într-o casă veche, înconjurat de nestemate pe care nu le cunoaște, sau cineva care înțelege valoarea a ceea ce are și trăiește într-un confort total? Ca și la întrebarea pusă anterior în legătura cu pepita de aur, răspunsul este: amândoi. Amândoi sunt foarte bogați. Singura diferență e că unul nu recunoaște ceea ce are. Numai după ce face acest lucru scapă de sărăcie și de suferință.
La fel se întâmplă cu noi toți. Atâta timp cât nu ne recunoaștem adevărata noastră natură, suferim. Când ne recunoaștem Natura Interioară, ne eliberăm de suferință. Adevărul e că indiferent dacă recunoaștem sau nu, calitățile ei rămân neschimbate. Însă atunci când începi să le recunoști în Tine însuți, Te schimbi, calitatea vieții înseși se schimbă. Lucruri pe care nu le-ai crezut posibile încep să se întâmple.

La fel s-a întâmplat și în cazul lui Bob. Când Bob (simplu, nu de mazăre), a aflat că urma să moștenească o avere după moartea tatălui său bolnav, a decis că avea nevoie de-o femeie cu care să se bucure de ea. Așa că, într-o seară, a intrat într-un bar și a văzut cea mai frumoasă femeie pe care și-o imaginase vreodată.
Frumusețea ei i-a tăiat răsuflarea.
”Poate că arăt ca un tip oarecare, i-a spus el, în timp ce se îndrepta spre ea, dar în maxim o săptămână – două, tata o să moară și o să moștenesc douăzeci de milioane de dolari”.
Impresionantă, femeia s-a dus cu el acasă în seara respectivă. După trei zile, îi devenise deja mamă vitregă.

Ca și cunoașterea unui prieten, descoperirea naturii propriei minți este un proces treptat. Rareori se întâmplă dintr-odată, așa cum a avut ”noroc chior” Bob… Singura diferență dintre meditație și interacțiunea socială obișnuită e că prietenul pe care ajungi să-l cunoști treptat ești chiar Tu! Realitatea vieților noastre este conectată la ALEGERILE noastre și asta încă din clipa în care ne-am născut, pentru gânditorii mai îndrăzneți, cu mult înainte de această ultimă naștere. Consecința mai fericită a acestui mod de a gândi este că ne permite să-i iertăm pe toți cei care ne-au rănit, înțelegând că ei au fost partenerii aleși de noi într-o dramă pe care însă o mai jucăm, cu scopul de a afla cine suntem. Și acest lucru este în esență ELIBERATOR. Îți permite să fii mai DESCHIS către experiența Vieții. Începi să creezi modificări subtile la nivelul creierului Tău. În termeni neurologici, această însușire de a înlocui conexiuni neurale vechi cu unele noi este numită ”elasticitate neurală”. Termenul tibetan pentru această abilitate este le-su-rung-wa, care ar însemna ”flexibilitate”. Poți folosi ambii termeni și vei părea foarte deștept la o petrecere (poate chiar cea organizată de Bob în cinstea noii lui prietene…).

Fiind posesorul mândru acum al ”elasticității neurale” amintite mai sus, devii CONȘTIENT(Ă) de ceea ce conții, Te recunoști cu ușurință în ceilalți, fără vanitate sau culpabilități. Sinele este asemeni unui fir unic, pe care mărgelele Eurilor sunt înșirate. Mărgelele sunt extraordinar de diverse ca formă, culoare și material, în timp ce firul care le leagă este, peste tot, același. Experiențele Tale odată acceptate, înțelese și apoi integrate reface percepția Sinelui și-ți permite să trăiești, în diferite grade, experiența unității cu ceea ce Te înconjoară. Devii Unul și Totul în același timp, precum spuneau vechii și noii înțelepți.

Un vechi și foarte nou Înțelept, pe nume Isus, spunea cândva: ,,Nu aruncați mărgăritare porcilor!” Mă rog, cred că nu se referea la mărgelele Eurilor înșirate pe firul Sinelui ci, mai degrabă, la reziduurile mentale și emoționale ce se ascund în adâncimea experiențelor noastre. Aceste reziduuri sunt pepita de AUR metaforic vorbind. De fapt, sunt comori nu în sine, ci prin valoarea lor de combustibil. Tot ce mai poți face cu ele este să le arzi! Și asta nu ca un biet calic, zgărcit chiar și cu propri-ai umbră, ci ca un GENEROS, plin de ENTUZIASM în a sorbi fiecare clipă din acest DAR numit Viață. Le arzi în sens psihologic, le pui pe Focul Sacru al propriei deveniri, tot așa cum pui pe foc crengi uscate și aparent nefolositoare.
Devii ALCHIMISTUL propriei Ființe și nu calicul – proprietarul inconștient al pepitei de AUR…

atar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Dincolo de frontiera gandului
  • Scrisoare catre fiinta interioara
  • Misoginismul porneste de la dependenta de femei