Cămașa din celule fericite

Publicat în categoria Omul Nou

6.093 vizualizari

Motto:

,,Creierul, ăsta e al doilea dintre organele mele preferate.”

(Woody Allen)

Gândește-te la câte trupuri ai ocupat de la naștere și până acum.
Cine este acel cineva care locuiește într-un trup și apoi trece într-altul? Știi sigur că Tu – acea persoană pe care o numești eu, cea care încearcă să înțeleagă cine ești – a început în trupul micuț al unui bebeluș care cântărea undeva între două și patru kilograme. Era acel eu care a intrat și a ocupat cu totul trupul micuț al bebelușului. Încetul cu încetul ai părăsit acel trup și ai ocupat corpul altui micuț, care întâi s-a târât, apoi a încercat să meargă, apoi să alerge și în cele din urmă și-a schimbat înfățișarea cu totul. Eul Tău de la doi ani ar fi recunoscut cu greutate acel trup de bebeluș la care a renunțat cu totul. Ai trăit o vreme în trupul acelui copil, apoi ai renunțat la el, inclusiv la fiecare celulă din trupul lui.
Următorul corp în care ai intrat a fost acela al unui preadolescent care, deși semăna cu trupul copilului care ai fost, era cu totul altceva. Pentru că, nu-i așa, ai îmbrăcat mai mult sau mai puțin conștient o nouă cămașă din celule, o mare parte din ele fericite…Acel eu despre care ne întrebaserăm mai devreme tot nu a fost descoperit, însă a devenit absolut clar faptul că nu ești totuna cu trupul Tău. De ce? Pentru că eul a rămas, deși trupul ți s-a schimbat continuu. Acest fenomen straniu, prin care Sinele Tău intră, iese și apoi reintră într-un alt trup, a tot avut loc până în acest moment. Astfel că, în cele din urmă, eul Tău va recunoaște adevărul străvechi pe care maeștrii l-au tot repetat în antichitate: ,,Nici unul din noi nu face cu adevărat ceva, ci mai degrabă noi (trupurile noastre) suntem cei făcuți”.

Povestea spune că un calif, teribil de bolnav, stătea întins pe pernele de mătase ale divanului său. Hakimii, doctorii din împărăția sa, strânșii în jurul lui, au căzut de acord că un singur remediu îl mai poate vindeca și salva pe calif: să-i așeze sub cap cămașa unui om fericit. Trimișii califului au început să mișune în fiecare oraș, în fiecare sat și în fiecare casă în căutarea unui om fericit. Dar fiecare dintre cei întrebați nu avea parte decât de necazuri și griji.
Într-un sfârșit, după ce au renunțat la orice speranță, trimișii au dat peste un păstor care râdea și cânta în timp ce-și supraveghea turma. Era fericit? „Nu-mi pot imagina pe cineva mai fericit decât mine”, a răspuns păstorul râzând. „Atunci dă-ne, te rugăm, camașa ta” l-au implorat trimișii. Dar pastorul le-a răspuns: „Nu am nici-o camașă”. Această veste tristă, că singurul om fericit întâlnit de trimiși nu are nici măcar o camașă, i-a dat califului de gândit.
Trei zile și trei nopți el nu a permis nimănui să vina la el. În final, în a patra zi, el a împărțit oamenilor pernele sale de mătase și pietrele sale prețioase și, după cum spune legenda, din ziua aceea, califul a fost din nou sănătos și fericit.

De ce anume este făcut trupul Tău? O inteligență invizibilă care are grijă de celulele corpului le schimbă, eliminându-le pe cele vechi. Iar acest eu care crezi că ești Tu observă totul – de cele mai multe ori neputincios. Trupul pe care-l consideri al Tău este rearanjat într-o structură creată de o inteligență invizibilă, independentă de părerile Tale. Fizica cuantică spune că trupul pe care-l ocupi și care citește aceste rânduri chiar acum este diferit de trupul pe care-l ocupai cu câteva minute înainte, pe când citeai paragraful anterior. Aceasta este natura lumii fizice în care trăim cu toții. Dacă vei încerca să regăsești trupul copilului care ai fost, vei înțelege că acesta nu este real din moment ce nu există. Nici măcar în urmă cu câțiva ani, când încă îl locuiai, n-ai fi putut să-l numești real, pentru că, exact în clipa în care ai fi încercat să-l fixezi afirmând că e real, el ar fi fost deja altul. Ceea ce Tu ai fi numit real ar fi dispărut deja. Și, cu toate că trăiești în mijlocul acestor schimbări continue, știi că există ceva neschimbat în ființa Ta. Acel eu din trupul copilului nu s-a schimbat, el se află și în corpul pe care-l ocupi acum. Acest eu este Sinele Tău Superior, neschimbător și real. Sinele Tău Superior reprezintă adevărata Ta identitate.

Lucrurile acestea îţi pot părea incredibile sau nebuneşti dintr-un singur motiv: ai fost condiţionat să crezi altceva!
La un moment dat, iluzia te-a prins în plasa ei şi de atunci nu ai mai scăpat. Oricare ar fi nivelul experienţei, Sinele nu poate fi conceput, deoarece îl transcede mereu. Dacă trăieşti într-o lume cu 3 dimensiuni, nu poţi înţelege o fiinţă cu 4 dimensiuni. Dacă reuşeşti să te muţi în lumea cu 4 dimensiuni, Sinele este ca o fiinţă cu 5 dimensiuni. Şi tot aşa…De aceea, Sinele poate fi doar aproximat. În lumea Ta tridimensională poți spune: „Oh, Sinele este ca o sferă!”. Sau: „Sinele este precum spaţiul”. Poţi să atingi spaţiul? Nu, poţi să atingi doar obiectele aflate în spaţiu. Poți să lovești cerul cu o piatră, dacă te superi pe el? În Zen există un dialog minunat între un maestru şi un discipol despre Sine. La chinezi, Sinele a fost numit Tao.
Chao Chou 1-a întrebat pe Nan Chuan: „Ce este Tao?”
Nan Chuan a răspuns: „Mintea obişnuită este Tao.”
Chao Chou a întrebat: „Şi cum poate fi atins?”
Nan Chuan a răspuns: „Dacă vrei să îl atingi, cu siguranţă ca îl vei pierde.”

Buddha a introdus termenul anatta.
Anatta înseamnă „fără Eu”. Când Eul nu mai există, ceea ce rămâne este Sinele. Este la mintea cocoşului. Cu toate acestea, Buddha a fost calificat ca un om fără Dumnezeu, iar religia sa nimic altceva decât ateism mascat. În zilele noastre, practicanţii creştini puţin disponibili în a ieşi din cadrele dogmatice ale religiei lor continuă să vadă în budism o religie rece, numai pentru că gradul ei de abstractizare este mai înalt. Este şi firesc, când citeşti faimosul rezumat al cuvintelor lui Buddha în Visuddhimagga:
„Singură suferinţa există, nimeni care suferă;
Există fapta, dar nici un făptuitor al acesteia;
Există Nirvana, dar nimeni care-o caută;
Calea există, dar nimeni care să o străbată.”
O învăţătură în care îţi prinzi urechile, nu-i aşa? Cred că pentru cineva fără o autentică experienţă spirituală pare la fel de impenetrabilă ca un computer pentru un bătrân activist de partid. Buddha a păstrat „o nobilă tăcere” şi nu a suflat un cuvinţel despre Dumnezeu, despre originea lumii sau alte întrebări filosofice, întrucât ştia prea bine că sunt irelevante şi mai degrabă blocheză decât faciliteză experienţa eliberării. Dacă Sinele este Unul, dacă nu mai există nimic în afara Sinelui, ce rost mai are lumea? Lumea este necesară. Este ca un fel de şcoală. Trebuie sa o parcurgi. Pentru a afla cine eşti, ai nevoie de un fond de contrast. Nu poţi scrie pe o tablă neagră cu o cretă neagră. Despre Sine se poate face această afirmaţie neobişnuită: nu ştie de la bun început cine este. Într-o altă variantă spirituală, aceea a lumii ca joc divin, Sinele ştie prea bine cine este, dar pretinde că nu ştie, pentru a declanşa spectacolul creaţiei.
O creație în care schimbăm mereu, mai mult sau mai puțin conștient, nenumărate cămăși din celule mai mult sau mai puțin fericite, în roluri de asemenea, mai mult sau mai puțin conștiente…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Femei Frumoase
  • Hotii de sexualitate
  • Iertarea, lupul cu probleme psihologice si perceptia realitatii