Cu iubirea la…judecată

Publicat în categoria Omul Nou

356 vizualizari

De la bun început se impune delimitarea clară între judecata cu caracter instituțional, care vizează infracțiuni sau abateri evidente de la lege, pe de o parte, și judecata în termenii unei analize introspective, ce ține de mecanisme psihologice specifice. Asupra celui de-al doilea aspect propun să ne îndreptăm atenția.

A pune semnul egal între a gândi și a judeca, creează la nivel inconștient un automatism care are corespondent în comportamentul de tip justițiar. De fiecare dată când ne gândim la cineva, emitem o judecată.

Din punctul de vedere al raționamentului critic acesta este un mod valid de a interpreta lucrurile.Dacă ar fi însă să mergem mai departe, în ceea ce numim experiența universului interior, se poate observa uneori o „inflație” de stări emoționale, ce se desfășoară în spectrul agresivității.
Suntem astfel dispuși să ne reprezentăm spațiul vieții personale sub forma unui tribunal în care sunt chemați în instanță toți cei care nu răspund așteptărilor noastre. Anne Lamott spunea că „așteptările sunt resentimente în faza de construcție”. Așadar, atunci când propria realitate nu corespunde cu a celuilalt, intră în funcțiune mecanismul judecății și implicit al condamnării. Oare pe câți dintre cei pe care îi iubim, nu i-am judecat și condamnat? Oare nu cumva, cu cât îi iubim mai mult, cu atât pedepsele sunt mai grele? …

Există și reversul, putem judeca spre a elibera. În ambele cazuri există o singură instanță: ego-ul nostru; în funcție de ceea ce vrea să obțină, pedepseste sau nu.

Copii fiind, am fost judecați, fără drept de apel, chiar de persoanele de care ne simțeam cel mai aproape. Așa am învățat ca una dintre formele de manifestare ale iubirii este evidențierea abaterilor de la norme, aplicarea pedepsei și ispășirea ei. Devenim astfel experți în a ne osândi ori de câte ori depășim limitele impuse de ceilalți, fără a le mai trece prin filtrul propriei rațiuni. Ne petrecem viețile judecându-ne pe noi înșine și pe ceilalți, și nu ne mai rămâne timp pentru iertare. Uneori nici nu ne trece prin minte… Am putea să facem un exercițiu de imaginație, să ne iertăm pentru toate neputințele, pentru toate clipele în care nu am știut să corespundem nevoilor celorlalți, pentru că în felul acesta vom putea să îi eliberăm și pe cei pe care îi ținem prizonieri prin temnițe săpate adânc în sufletele noastre. Părți din noi stau ferecate, adică tocmai acele resurse care zac în umbra noastră.

Judecata poate fi înlocuită de disponibilitatea pentru explorare, pentru cunoașterea propriei ființe în totalitatea ei, cu lumină și umbră. Iertându-ne și acceptând necondiționat trecutul ne eliberăm prezentul și dăm viitorului șansa de a experimenta în necunoscut, fără frică, cu inima deschisă.

Vestea bună e că acceptarea(o resursă general umană) propriei persoane se transferă asupra celor din jur, dispărând astfel tentația de a-i pune la zid. Abia atunci suntem liberi să alegem dacă îi dorim să facă parte din viețile noastre sau nu. Un om pe care l-am judecat și pedepsit, ocupă un loc în temnița sufletului nostru. Consumăm energie ca să îl ținem acolo. Îl vizităm ori de câte ori viața ne amintește de el. Asta ne face prizonieri alături de el. Eliberându-ne prizonierii ne eliberăm și pe noi, și asta ar putea fi calea spre fericire!

 

Irina

Imagine: Sabina Nore…,,un gând pentru Judecata de Apoi…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Dincolo de frontiera gandului
  • Scrisoare catre fiinta interioara
  • Misoginismul porneste de la dependenta de femei