Despre Suflet, Alcatraz si Triunghiul Bermudelor

Publicat în categoria Omul Nou

1.860 vizualizari

Capacitatea de a ne bucura ne este intrinseca si depinde in mica masura de circumstantele exterioare. Data fiind obisnuinta noastra de a astepta ca fericirea sa vina din exterior este greu de inteles cum poti sa fii nefericit intr-un palat si sa fii fericit intr-o cocioaba asa cum ne invata proverbul budist. Mintea ne spune exact inversul: „as fi fericit daca as fi intr-un castel, daca as avea masina pe care mi-o doresc, daca as fi mai sanatos, daca as fi mai slab”, si lista, bineinteles, dupa cum v-ati obisnuit deja continua la nesfarsitul nesfarsitului.

Dar tocmai asta este problema, ca asteptam fericirea sa ne fie livrata la domiciliu de lucruri exterioare, mai mult sau mai putin greu de atins, care intr-un final, atunci cand in sfarsit le-am obtinut, ne dam seama ca nu detineau capsula cu fericire care sa se reverse asupra noastra in valuri de extaz.

Ajunsi in varful muntelui, cel mult avem sentimentul linistii, ca si cum o mare cautare a luat sfarsit, ca si cum o piatra ni s-a ridicat de pe inima (piatra cautarii!). Dar pana si asta este o fericire a usurarii nu a extazului. Are mai multe lucruri in comun cu satisfactia pe care o simtim cand dupa indelungi cautari gasim in sfarsit un WC public decat cu bucuria nemarginita pe care ne-o imaginam la inceput. Multi dintre noi alegem sa credem ca asta este tot, ca asta este toata capacitatea extatica pe care omul a fost construit sa o experimenteze. Se plafoneaza, se inchid de frica de a nu afla ca de fapt s-au inselat, ca nu asta era adevarata fericire, ca tot zbuciumul a fost zadarnic pentru ca scopul nu a fost demn de sacrificiul facut, ca tot incercand sa capatam adevarata fericire intr-un viitor indepartat si nesigur am uitat sa ne bucuram de ceea ce era aproape si sigur. Ca am dat cu piciorul la milioane si milioane de secunde fiecare purtand in ea samburele fericirii simple, dar extatice al lui „aici si acum lumea este rotunda si plina”.

Dar cum am putea sa concepem macar ca in timp ce noi ne zbuciumam pe drumul autoperfectionarii de sine, lumea dodoloata si autosuficienta se invarteste din nou si din nou intr-un extaz mereu accesibil, dar imposibil de atins, caci lumea suntem noi si sigur ar putea sa fie perfecta daca am reusi sa vedem perfectiunea din noi, unicitatea personalitatii noastre, acceptabilitatea trasaturilor noastre unice si uneori bizare.

Daca am putea si numai pentru o secunda sa lasam de-o parte bagajul imens de credinte si asteptari despre cum ar trebui sa fim noi si ceilalti si lumea in general oare am mai vrea sa-l luam inapoi? Nu l-am lasa parasit acolo pe marginea drumului, alergand liberi, mai usori decat am fost vreodata, catre un altceva mai autentic si mai fericit? Petru ca pana la urma fericirea este un lucru mic, vazut la superlativ, in toate atributele sale, trait copios si acceptat in integralitatea sa.

In San Francisco, la tejgheaua unei cafenele mici care se numeste „Casa noastra” si care te invita sa intri cu ciocolata si painici calde cu cocos si mozzarella imi simt ochiii plini de lacrimi…ce conteaza unde esti, ce conteaza de unde vii si unde te duci si cate tari ai vizitat si cate poze ai facut, atunci cand geografia interioritatii tale iti ramane ascunsa. Cum sa poti sa inviti milioanele de senzatii si imagini in sufletul tau daca odata ce au trecut pragul se pierd intr-o mare haotica de sentimente si amintiri pe care nu numai ca nu ne dam timpul necesar sa le ordonam, dar in cele mai multe cazuri refuzam sa le acceptam existenta. Nimic din ceea ce intra nu mai iese la suprafata, ca dintr-un temut Triunghi al Bermudelor personal. Incapsulam imagini si emotii intr-un suflet inchis ca un Alcatraz de maxima siguranta. Incercam sa le pastram acolo ca niste hoti care stiu ca au o comoara, dar se tem sa o admire.

Pana nu vom reusi sa forjam o mica deschizatura in armatura forte a sufletului nostru, pana cand nu vom incepe cu chiu cu vai sa simtim ce se intampla in acel interior temut si uitat, fericirea va ramane un concept pe care il pangarim cu fiecare experienta, cu fiecare traire, cu fiecare respiratie pentru ca fiecare respiratie a fost inventata sa ne aduca extazul suprem pe care il refuzam mereu si mereu, uitandu-ne in alta parte si strigand mereu dupa acel lucru, mereu altceva, mereu lipsa, fara de care viata noastra nu poate fi fericita.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Marturia unui om care l-a gasit pe Dumnezeu
  • Femei Frumoase
  • Hotii de sexualitate