Iertarea, lupul cu probleme psihologice si perceptia realitatii

Publicat în categoria Omul Nou

9.257 vizualizari

As vrea sa vorbesc astazi despre iertare. Mult timp iertarea a fost pentru mine un concept abstract si cu un usor iz religios. Desi citeam peste tot ca iertarea este cea care ne elibereaza, imi era foarte greu sa iert, era ca si cum as fi fost de accord cu cel care mi-a gresit daca il iertam…si nu, asta nu se putea. Cum s-ar mai fi cait daca l-as fi iertat? Cum ar mai fi stiut ca ceea ce a facut este rau daca ii acordam aceasta concesie? Nu ar fi fost ca si cum l-as fi invitat sa ma raneasca din nou? Lipsa iertarii era de fapt razbunarea mea pentru raul care mi se facuse.

Ce nu intelegeam pe atunci este ca atitudinea mea era obtuza si rigida, foarte bine inradacinata in convingerea ca eu am dreptate, ca celalalt este cel care mi-a gresit, ca interpretarea pe care o dadeam realitatii era cea justa, autentica, singura posibila si de netagaduit.

Am inteles intre timp ca si daca o fi existand adevar absolut, niciun muritor nu a apucat sa-l detina, intr-atat suntem de tributari propriilor simturi, proiectii si judecati de valoare.

Am invatat cat de importanta este lipsa judecatii in iertare. Atunci cand judecam avem asteptari de la o anumita situatie. Stim de la inceput cum ar trebui sa se desfasoare lucrurile, proiectam asteptarile noastre asupra unor situatii si comportamente.

Dar facand asta, nu suntem oare iremediabil violenti? Nu impunem viziunea noastra celorlalti cu titlu de adevar absolut? Nu ne transformam de fapt in mici (sau mari) Procusti care remodeleaza tot ceea ce intalnesc in cale ( iertata fie-mi analogia) ” dupa chipul si asemanarea lor”?

Si culmea culmilor, tot noi ne simtim nedreptatiti atunci cand realitatea refuza sa se conformeze asteptarilor noastre pre-facute. Dar cum ar putea sa fie altfel? Nu suntem altceva decat agresori de mana intai camuflati in victime nefericite. Cu alte cuvinte, lupul paznic la oi care se simte agresat de necooperarea oilor in a fi mancate. Pana la urma suntem cu totii niste lupi cu probleme psihologice, iar singura persoana pe care trebuie sa o iertam este propria noastra persoana. Atunci cand intelegi asta nu mai ai nevoie sa ierti pe nimeni pentru ca toti sunt nevinovati.

Si iata cum ajungem la iertarea de sine. Si nu vorbesc despre o iertare abstracta sora cu iubirea de sine (sunt sigura ca o sa ajungem si acolo), ci la cazul foarte comun cand noi facem ceva care il supara pe altul. Dezvoltam modelul acesta de comportament din frageda pruncie cand leightmotivul vietii noastre este sa nu o suparam pe mama. Si puterea acestei interdictii nu ar trebui subestimata avand in vedere ca mama este sinonima cu supravietuirea la aceasta varsta. Rezulta ca a o supara pe mama este sinonim cu a supara insasi existenta, o fapta cu efecte distrugatoare de cosmos. Ca urmare, nu este nimic uimitor ca si la varsta adulta sunt oameni care ar face orice ca sa nu ii supere pe ceilalti. Ceea ce am uitat sa spun este fireste ca proiectam (unii mai mult, altii mai putin) acest model asupra tuturor relatiilor noastre ulterioare. De aceea ne simtim vinovati de cate ori un comportament al nostru supara pe cineva si avem nevoie ca celalalt sa ne ierte.

Cu toate acestea, iertarea celuluilalt nu este, si asta in cel mai bun caz, decat un catalizator al iertarii de sine. In final iertarea de sine este cea care ne aduce adevarata pace.

Mecanismul este foarte simplu, dar tributar unui anumit fel de a privi lumea. Daca supararea nu este altceva decat deznadejdea celui suparat ca realitatea nu s-a pliat pe asteptarile sale…rezulta ca ceea ce ai facut tu nu are niciun efect direct asupra supararii celuilalt. Tu te-ai purtat autentic, in conformitate cu viziunea ta asupra lumii si…ghici ce!?…in neconformitate cu asteptarile mai mult sau mai putin constiente ale celuilalt. Este poate destul de clar ca a ne purta in conformitate cu asteptarile de multe ori inconstiente ale altei persoane este absurd iar a te simti vinovat ca nu ai facut-o este de doua ori mai absurd.

Rezulta poate de aici o consecinta neasteptata si anume ca un comportament moral/bun fata de ceilalti este in realitate total deconectat de ideea de pedeapsa si pacat. Nu vad cum un comportament in conformitate cu morala si asteptarile altcuiva ar fi preferabil unui comportament in conformitate cu propria morala si propriile asteptari. Totul se reduce in mod cinic la concurenta intre doua morale apartinand unor persoane diferite si niciuna dintre cele doua persone nu pare sa aiba o pretentie mai indreptatita decat cealalta la faurirea realitatii. Caci sa nu uitam, inca de la Kant citire, libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt. Altfel spus, libertatea mea incepe acolo unde se termina libertatea celuilalt.

Si atunci intrebarea se pune ce mai este moral, care este comportamentul corect? O astfel de filosofie nu ar instiga la haos? Nu s-ar omori oamenii intre ei?

Sigur aceasta ar putea sa fie o posibilitate, mai ales in cazul in care acceptati ideea ca oamenii sunt eminamente rai si ca au nevoie de interdictii si legi pentru a-si infrana natura belicoasa.

Ca exista si rau in noi nu e niciun secret, cu toate acestea eu nu cred ca raul este natura intrinseca a omului. Din contra, toti cei care au ajuns pe acea treapta de evolutie, au confirmat ca odata intrat in contact cu esenta umana, in mijlocul mijlocului fiintei noastre, suntem fiinte de lumina, de o iubire incomensurabila. Rezulta de aici ca singurul comportament corect si moral, in orice situatie, nu este cel conform cu asteptarile celuilalt, ci acela IN CONFORMITATE CU IUBIREA DIN NOI.

Si poate cea mai importanta lectie pe care am invatat-o despre iertare este ca pentru a putea ierta cu adevarat trebuie sa inveti umilinta. Si atunci cand vorbesc despre umilinta ma refer la a accepta ca toti suntem egali in binecuvantarea noastra data de Dumnezeu. Suntem cu totii zei si niciunul dintre noi nu poate sa fie mai binecuvantat decat altul. Pe cand, blestemul vine in trepte si putem oricand sa fim mai putin blestemati decat vecinul…si atunci apare mandria si sentimentul se superioritate…Preferam sa fim damnati, dar superiori, decat binecuvantati impreuna cu restul omenirii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Femei Frumoase
  • Hotii de sexualitate
  • Mihai Eminescu a prezis sfarsitul lumilor