Maestrul, văcarul și coarnele miraculoase

Publicat în categoria Omul Nou

45.164 vizualizari

Motto: ,,Nu cred în viața de după moarte, dar o să-mi iau lenjerie de schimb”. (Woody Allen)

– ,,De ce susții că eforturile oamenilor nu au aproape nici un fel de consecințe?” a fost întrebat Eremitul.
– ,,Deoarece chiar și atunci când vântul nu mai bate, frunzele continuă să cadă”, a răspuns acesta.

Iată una care ne face să rămânem cu gura căscată de acum până în vecie: Eternitatea se întâmplă ACUM! Îți propun să începem cu începutul. Întotdeauna este acum. Chiar și acum, de exemplu. Tu, cititorul acestor rânduri ciudate, te scoli de pe verandă cu lopățica de adunat rahat și Te apleci peste locul acela de pe gazon unde și-a făcut nevoile Pis (fir-ar să fie de motan!), aduni creația aromată, pui totul în cutia poștală a vecinului, te duci la loc pe verandă mulțumit de fapta Ta creștinească și Te trântești în hamac…Apoi, subit, cazi într-un somn odihnitor, trăind experiența unei povești dintr-o viață în care ai fost un simplu văcar…(pentru cei pretențioși, ai intrat într-o regresie spontană).

…Cu mult timp în urmă, exista în India un văcar ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieții îngrijând de vacile stăpânului său. În cele din urmă, pe la șaizeci de ani, și-a spus: ,,Asta e o slujbă plictisitoare. În fiecare zi, același lucru. Duc vitele la pășune, le privesc cum pasc și apoi le aduc înapoi acasă. Ce să învăț din asta?” După ce a chibzuit un timp, s-a hotărât să renunțe la slujba sa și să învețe să mediteze pentru a se elibera în sfârșit de monotonia samsarei.
După ce a renuntat la slujbă, a plecat în munți. Într-o zi, a ajuns la o peșteră în care stătea un mahasiddha. Văzându-l, văcarul s-a simțit foarte fericit și i-a cerut un sfat legat de meditație. Maestrul a fost de acord și i-a dat văcarului indicații despre modalitatea de a medita folosind ca suport gândurile. După primirea indicațiilor, văcarul a intrat într-o peșteră din apropiere și a început să mediteze.

Așa cum procedăm cei mai mulți dintre noi, s-a apucat imediat de treabă. În timpul anilor petrecuți ca măgar, (pardon!), văcar, se atașase foarte mult de vacile lui, iar când a încercat să pună în practică ceea ce l-a învățat mahasiddha, singurele gânduri și imagini care-i apăreau în minte erau ale văcuțelor de care avusese grijă. Deși încerca din răsputeri să blocheze gândurile, vacile continuau să-i apară în minte; cu cât încerca mai mult, cu atât îi apăreau mai clar. În cele din urmă, extenuat, s-a dus la Maestru și i-a spus că întâmpina mari greutăți în a-i îndeplini instrucțiunile. Când mahasiddha l-a întrebat care era problema, văcarul i-a explicat dificultatea.
-,,Asta nu e neapărat o problemă”, i-a spus Maestrul. ,,Te pot învăța o altă metodă. Se numește meditația asupra vacii.”
-,,Cum?” a întrebat văcarul, foarte surprins.
-,,Vorbesc serios”, i-a răspuns mahasiddha. ,,Tot ce trebuie să faci e să urmărești imaginile vacilor pe care le vezi. Privește-le cum le duci la pășune, cum pasc, cum le conduci înapoi la fermă. Privește gândurile care au ca temă vacile. Observă-le și atât.”
Așa că văcarul s-a întors în peștera lui și s-a apucat să mediteze folosind noile instrucțiuni. Pentru că nu încerca să-și blocheze gândurile, de data asta meditația a mers foarte ușor. A început să se simtă foarte calm și fericit. Nu îi mai era dor de vacile lui. Iar mintea i-a devenit mai calmă, mai echilibrată și mai flexibilă. După un timp, s-a întors la mahasiddha și i-a spus:
-,,Bun, acum am încheiat meditația asupra vacii. Ce fac mai departe?”
Maestrul i-a răspuns:
-,,Foarte bine. Acum, că ai învățat să-ți calmezi mintea, Te voi învăța al doilea nivel al meditației asupra vacii. Iată instrucțiunile: meditează la corpul Tău ca și cum ai fi o vacă.”
Văcarul s-a întors în peștera lui și a început să mediteze după cum i se spusese, gândindu-se: ,,Bun, sunt o vacă. Am coarne și copite, scot sunetul muuu, mănânc iarbă…”. Pe măsură ce continua această practică, a descoperit că mintea i-a devenit și mai liniștită și mai fericită decât înainte. Atunci când a considerat că stăpânea și această practică, s-a întors la Maestru și a întrebat dacă există și un al treilea nivel al instruirii.
-,,Da”, a răspuns mahasiddha încet. ,,Pentru cel de-al treilea nivel al meditației asupra vacii trebuie să Te concentrezi asupra senzației de a avea coarne.”
Din nou, văcarul s-a întors în peștera lui să ducă la îndeplinire indicațiile profesorului său, concentrându-se doar asupra gândului de a avea coarne. S-a concentrat asupra mărimii acestora, a poziției lor, a culorii, a senzației greutății lor pe fiecare parte a capului. După câteva luni de meditație, s-a trezit într-o dimineață și a dat să meargă afară să se ușureze. Dar pe când încerca să iasă din peșteră, a simțit ceva lovindu-se de pereții peșterii și împiedicându-l să iasă. A întins mâinile să vadă care era obstacolul și, spre surprinderea lui, a descoperit că îi crescuseră două coarne foarte mari și lungi, de o parte și de alta a capului.
Întorcându-și corpul într-o parte, a reușit în cele din urmă să iasă din peșteră și a fugit, înspăimaântat, la învățătorul lui.
-,,Uite ce s-a întâmplat!” a strigat el. ,,Mi-ai recomandat meditația asupra vacii și acum mi-au crescut coarne! E groaznic! E un coșmar!”
Mahasiddha a râs fericit.
-,,Nu, e minunat!” a exclamat el. Stăpânești al treilea nivel al meditatîției asupra vacii! Acum trebuie să exersezi cel de-al patrulea nivel. Trebuie să Te gândești: ,,Acum nu sunt o vacă și nu am coarne.”
Ascultător, văcarul s-a întors în peștera lui și a practicat al patrulea nivel al meditației asupra vacii, gândindu-se: ,,Acum nu am coarne, acum nu am coarne, acum nu am coarne…”. După două luni de meditație, s-a trezit într-o dimineață și a descoperit că putea ieși din peșteră fără dificultate. Coarnele dispăruseră. Surprins, a alergat la Maestru, anunțându-l:
-,,Uite, nu mai am coarne! Cum s-a întâmplat lucrul ăsta MIRACULOS? Când m-am gândit că am coarne, au apărut. Când m-am gândit că nu am coarne, au dispărut. De ce?”
Mahasiddha i-a răspuns:
-,,Coarnele au apărut și au dispărut din pricina felului în care ți-ai concentrat mintea. Mintea e foarte puternică. Poate face ca experiențele să pară foarte reale și poate să le facă să pară neadevărate.
-,,Așa”, a zis văcarul.
-,,Coarnele nu sunt singurele lucruri care apar și dispar în funcție de concentrarea minții tale. Totul e așa. Corpul Tău, alți oameni – întreaga lume, natura tuturor e vidul. Nimic nu există cu adevărat decât în percepția minții Tale. Recunoașterea acestui lucru reprezintă adevărata perspectivă. În primul rând, trebuie să-ți calmezi mintea, apoi să înveți cum să vezi lucrurile în mod clar. Acesta e al cincilea nivel al meditației asupra vacii, să înveți să echilibrezi atât SENINĂTATEA, cât și ADEVĂRATA PERSPECTIVĂ.”
Văcarul s-a întors încă o dată în peștera lui, meditând cu seninătate și din perspectiva adevărată. După câțiva ani, a devenit al însuși un mahasiddha, mintea devenindu-i calmă și capabilă să rămână într-un loc cât de mult voia…

…Veranda e scăldată plăcut în razele Soarelui îngăduitor și blând. Pisu toarce metafizic lângă Tine, ușurat fiind de povara reziduurilor karmic-fecale uitate pe pajiștea de lângă vecinul ce tunde iarba acum, pătruns profund de prețioasa-i misiune…Te trezești din acest vis (oare a fost adevărat?), și Mintea începe să fie din nou harnică:
-,,Ia stai puțin! Nu prea sunt mulți văcari în lume, deși, dacă ar exista, poate că lumea ar fi un loc mai pașnic. Totuși, dacă îndrăznesc, poate pot medita ca bătrânul văcar, folosind, însă, un obiect diferit – de exemplu, o mașină…(aaa, am găsit: mașina vecinului, Porche-le ăla mișto, de unde naiba o fi având banii?!…). După câțiva ani de meditație asupra mașinii, aș putea ajunge UN MARE MAESTRU, precum bătrânul văcar. Bineînțeles, ar trebuie să fiu dispus ca în câțiva ani să-mi crească faruri, uși, centuri de siguranță și poate chiar și un portbagaj – și apoi să învăț cum să le fac să dispară. Dar, ia stai! S-ar putea ca în timp ce meditez să-mi fie foarte greu să intru și să ies din liftul de la serviciu, iar colegilor Mei ar putea să li se pară un pic ciudat că le răspund la întrebări cu un claxon în loc de cuvinte…Hmmm!…Văd Eu, mă mai gândesc puțin”…

Simțul umorului, expresie a smereniei

Eul/Egoul, este ultimul lucru care trebuie salvat. De el trebuie sa scapi și încă foarte repede (metaforic vorbind). Iar această eliberare din închisoarea Eului e posibilă într-un singur fel: prin înţelegere. A pătrunde natura minții Eului, prin inteligență intuitivă, înseamnă a înțelege că Eul nu există de fapt, că este doar o iluzie.. Acesta e un fel de a-ți pierde Eul. Și de a-ți câștiga Sinele. Iisus a spus acest lucru foarte frumos și în același timp criptic: „Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va câștiga”.(Matei, 10, 39).

Simțul umorului, în sensul capacității de a râde de Tine însuți, îți restituie libertatea pe care ai pierdut-o prin identificare. Crezând că ești altcineva decât ești (Sinele), identificându-te cu Eul, ai devenit victima unei ridicole limitări. Simțul umorului distruge aceste bariere penibile. Perspectiva Egoului este extrem de îngustă. Pe marea hartă a Universului, cât de mare ești Tu și câtă importanță îţi acorzi de fapt? Ce crezi despre broasca învățată, ce nu a ieșit niciodată din baltă și e convinsă că a cunoscut lumea?
Pe măsură ce perspectiva crește, Egoul scade. La un moment dat, dispare. Perspectiva are o asemenea amplitudine sau profunzime, încât Eul devine ridicol. Și când perspectiva devine infinită, așa cum e perspectiva Sinelui, Eul/Egoul nu mai e de găsit. Acest proces este simultan îngrozitor și încântător. Îngrozitor pentru Eu, confruntat cu pericolul propriei morţi, încântător pentru Sine, atras de oportunitatea propriei nașteri. Moartea şi nașterea se produc împreună. Legea eternă a polarităților. Cât de mult contează necazurile, grijile, succesele tale la scara greu de imaginat a Nemărginirii? Ce impact are personalitatea Ta în giganticul dans cosmic?
Pe de altă parte, Dumnezeu are atât de mult umor încât acceptă să se manifeste ca picătură de rouă, râmă sau șoarece, lăsându-l pe om să-și imagineze că a atins vârfurile cunoașterii, pentru simplul fapt că are calculator și conexiune la Internet. Simțul umorului, așa cum îl redă și povestea văcarului ajuns Maestru, este expresie a smereniei. Probabil Te surprinde această afirmaţie. Dar lucrurile chiar așa stau. Ce înseamnă, de fapt, să fii smerit? Să-ți reduci pretențiile, să Te vezi într-o perspectivă corectă. Nu înseamnă să-ți pui cenușă în cap sau să începi să te târăști ca un șarpe. Smerenia e necesară deoarece Tu crezi că ești cineva. Nu ești! Râsul te ajută să realizezi asta. Dacă cineva râde de Tine, știi care este cel mai inteligent lucru pe care îl poți face? Da, acesta este.
Râzi împreună cu el!
Ieși din carapacea propriului Eu, privește la Tine ca și cum ai privi la altcineva și râzi. Adesea efectele sunt paradoxale. Cel care râdea de Tine se blochează. Nu mai înţelege nimic. L-ai scos din tiparul lui obișnuit de gândire. Se aștepta ca Tu să te simți umilit, devalorizat, respins, batjocorit. Ce surpriză imensă! Tu faci chiar mai mult haz decât el. Te distrezi pe seama Ta. Pentru oamenii care au pierdut simțul măsurii și sunt identificați până la saturație cu Egoul lor, umorul este un medicament salvator. Dacă nu pot râde de ei înșiși (și cel mai adesea nu pot), să glumești puțin pe seama lor e o formă de compasiune. Pentru ei va fi un gest de cruzime. E firesc, deoarece perspectivele sunt diferite. Dumnezeu creează frecvent astfel de situații (pentru că El nu vorbește direct, ci se exprimă prin evenimente) și se distrează copios în sinea Lui, sperând, în același timp, că oamenii se vor trezi. Aceste intervenții sunt necesare deoarece prostia umană este insondabilă. Din fericire, la fel este și compasiunea divină.

Dar Te rog, fii optimist(ă)! Iisus nu te-a exclus de la fericire. Dar nici Tu nu ești la capătul drumului. Capătul drumului nu înseamnă să fii conștient de gânduri, deci să ai cunoaștere, ci să fii conștient de gânditor, adică să ai CONȘTIENȚĂ.
Îți amintești metafora cu cerul și norii? A fi conștient de gânditor este echivalent cu a privi cerul, printre nori. Privește printre gânduri! Observă spațiile dintre gânduri, intervalele dintre ele. Acolo locuiește Dumnezeu. Pentru asta ai nevoie de o focalizare continuă. Trebuie să Te antrenezi să-ți urmărești mintea, tot așa cum Te antrenezi ca să ai un corp mai arătos. Pentru asta nu trebuie să Te duci nicăieri. Stai acasă, pe verandă, și îți privești mintea. Te asigur că ai ce să vezi. Precum ai văzut, nu e chiar așa de rău să fii văcar. Mie, sincer, mi-a plăcut!…oricum, nu-i de colea să fii un văcar-Maestru, nu-i așa?!… Poți chiar să renunți la cablul TV. Dar la Pisu, Te rog, nu!…
Gândurile seamănă foarte mult cu nişte vizitatori. Tu eşti gazda. Dacă îi observi cu mare atenţie, unii îţi vor părea absolut îngrozitori. Eşti stupefiat(ă) să îi vezi în casă la Tine! Sunt gânduri din sfera lăcomiei, posesivității, geloziei, dominării, violenței, zgârceniei, invidiei ( fir-ar să fie de Porche!). Stai și Te întrebi cum au pătruns. E foarte simplu. S-au instalat atunci când gazda era plecată. În traducere: au venit atunci când Tu nu erai conștient(ă). Altfel spus, cineva care nu și-a analizat propriul inconștient poate să aibă o imagine mirifică despre sine însuși, în timp ce realitatea e cu totul alta….

Iar Realitatea ACUM Te cheamă…Tocmai ce Te strigă gesticulând, vecinul, uimit de coletul-supriză, puternic aromat, primit în cutia poștală…Nu-i așa că Viața-i minunată?…

atar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Despre HARA porcului
  • Iisus se barbierește
  • Umbra, Mon Amour!...(1)