Misoginismul porneste de la dependenta de femei

Publicat în categoria Omul Nou

288 vizualizari

Am impresia că, pe fond, o bună parte din populația României nu a înțeles ce înseamnă libertatea”, spune profesoara Mihaela Miroiu (62 de ani), într- un amplu interviu acordat PressOne. Discuția s-a purtat în biroul său din clădirea Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București şi, inițial, viza textele cuprinse în volumul autobiografic pe care l-a publicat recent, Cu mintea mea de femeie (Editura Cartea Românească, 2017). Mihaela Miroiu – profesoara care a introdus în România, în 1994, primele cursuri universitare de teorie feministă, la Facultatea de Filosofie a Universității din București – ne-a vorbit despre scăderea interesului tinerilor față de instituția căsătoriei, despre maternitate, despre femeile din politică și, mai ales, despre absența lor, dar și despre modulîn care educația sau „vaccinul cultural” imunizează oamenii în fața prejudecăților. „Generaţia mea a fost prima generație din istoria României cu acces nelimitat la școală”

– De unde vine titlul cărții dumneavoastră? „Cu mintea mea de femeie” – pare că ați simțit nevoia să apăsați…

– Pentru că noi nu avem experiențe complet neutre. Avem experiențe ca oameni, dar avem și experiențe ca femei. Tipurile de experiențe pe care le avem – de la cele existențiale, cele personale până la cele culturale, până la felul în care noi vedem lumea – ne fac să gândim într-un fel sau altul, ne marchează. Nu există cineva care poate să gândească, să aibă un conținut mental în afara diverselor categorii de determinări pe care le are. Faptul că suntem femei ne face să gândim și ca niște oameni care vin din experiențe de femei, nu numai din experiențe de oameni generici, cum și bărbații gândesc tot așa. Sigur că asta nu înseamnă că avem o minte diferită în sensul capacităților, ci înseamnă că poate vedem și alte lucruri, și altfel decât cele care au fost văzute canonic de către producătorii de cunoaștere.

– La începutul cărții spuneţi o poveste din care reiese că, în vremea în care ați crescut, se considera că cititul „smintește” femeile.

– Nu eu am crescut în perioada aceea. Perioada aceea a fost constantă până inclusiv în generația bunicii mele. Prima generație de femei cu acces la școală ceva mai larg a fost generația mamei mele.

Prima generație din istoria României cu acces nelimitat la școală a fost generația mea! „Smintește” femeile în sensul în care le face să își pună întrebări despre ceea ce li se spune lor că ar trebui să facă o femeie și cum ar trebui să fie o femeie.

– Cum v-a influențat asta la vârsta respectivă?

– E o poveste din copilărie de care m-am ciocnit atunci cu stupoare. Cert este că întotdeauna am avut o problemă constantă, de când eram copilă. Problema nu era numai a mea, era și a străbunicii mele. De exemplu: de ce îmi spune cineva ce sunt eu în stare să fac și ce trebuie să fac? Adică de ce nu mă lasă să fac ceea ce cred și pot eu? Practic, întrebarea mea și problema mea fundamentală a fost: de ce am eu mult mai puțină libertate, pentru că sunt fetiță, fată sau femeie, decât are un bărbat?

– Ați ajuns la un moment dat să înțelegeți unele dintre limitări?

– Sigur că da. Am înțeles în timp, le-am înțeles târziu, pe măsură ce am studiat istoria acestui fenomen. Lucrul ăsta s-a întâmplat după 1990, când am avut acces la cărți de istorie, filosofie, sociologie, antropologie, teologie feministă, în care lucrurile acestea erau foarte serios studiate. Atunci au început și explicațiile. În mod obișnuit, femeile, să zicem, cu personalitate – ca în celălalt caz, bărbații cu personalitate – au o insatisfacție de fond, un fel de revoltă interioară, când li se pun limite. Dar una este să spui − „Mi se pun limite” și alta e să spui − „Ni se pun limite”, în baza, de exemplu, a apartenenței la un anumit gen. De ce ni se pun aceste limite? De către cine? În favoarea cui și cum să scăpăm de ele? Astea sunt întrebări pentru care trebuie să mergi, vrei, nu vrei, pe calea culturii, pe calea istoriei și pe calea politicii.

„Pentru mine, vaccinul cultural a fost fundamental”

– Puteți să îmi dați un exemplu de moment în care ați înțeles o anumită limită?

– În primul rând, sunt limitele legate de cutume, cum ar fi: ce trebuie să facă sau până la ce să aspire o femeie în profesia ei, în special dacă femeia respectivă e creativă? Care ar fi limitele în care ea poate să își dezvolte creativitatea? Există sau nu un preț pe care trebuie să îl plătească în cazul în care se căsătorește și este mamă? La ce trebuie să renunțe, cine are prioritatea în ce privește dezvoltarea personală, intelectuală și profesională într- o casă? Deci, genul acesta de lucruri sunt foarte comune în familiile sau în cuplurile în care ambii protagoniști sunt autoafirmativi.

– Credeți că femeia pornește din start cu o neșansă?

– Nu. Femeia pornește din start cu ideea că este cumva natural și normal să preia treburile legate de îngrijire şi copii, inclusiv grija pentru trupul soțului ei, ca hrănire și curățenie, pentru că asta se leagă de, să zicem așa, statutul ei ontologic de femeie, pe când celălalt poate să își elibereze spiritul și să meargă până unde vrea.

– Din ce spuneți reiese că vaccinul cultural ar fi soluția pentru atingerea unui echilibru.

– Pentru mine, vaccinul cultural a fost fundamental. Sper că, pentru generațiile următoare, lucrul acesta va deveni de bun- simț, chiar de simț comun.Toate chestiunile astea până la urmă se creează. De exemplu, în generația mea și chiar după, ideea că bărbații ar putea să asiste la nașterea copilului și să se ocupe, în toată perioada sarcinii, de supravegherea sarcinii împreună cu soția era cel puțin bizară, un șoc existențial. La ora actuală, sunt foarte mulți bărbați care parcurg traseul acesta împreună cu partenerele lor și care sunt cum nu se poate mai mândri că pot să se implice substanțial de la perioada de sarcină până la perioadele celelalte. Nu mai au trufia asta, că li se lezează virilitatea dacă intră cumva în această zonă foarte feminină. Asta era de neconceput. Uite că acum este foarte banal – cel puțin în anturajul în care trăiesc, pe care cumva am reușit să îl cresc în jurul meu din punct de vedere intelectual și civic –, comportamentul partenerial e o banalitate. Din păcate, nu e deloc o banalitate la nivel social. Eu sper că, pe principiul bulgărelui de zăpadă, tot mai multă lume se contaminează mai mult de varianta asta de a trăi în parteneriat și în încredere reciprocă și în faptul că nu îi pui limite celuilalt, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu îl abuzezi fizic sau psihic. Iar fiecare dintre ei răspândește la rândul său acest comportament. Asta, sigur, dacă nu cumva ne vom islamiza radical sau nu va da peste noi tendința asta spre fundamentalism religios din bisericile creștine, că există și varianta asta.

„Căsătoria este legată de ideea de siguranță. De aici încep problemele”

În generația mea, de pildă, a scăzut interesul față de căsătorie. Credeți că are legătură cu dorința femeii de a fi mai liberă?

– Cred că are legătură cu faptul că există o uriașă instabilitate profesională. De exemplu, în generația mea exista tradiția să te căsătorești în facultate. Noi ne căsătoream până la începutul ultimului an de facultate. Motivul era foarte simplu: conform legii, noi eram supuși repartiției guvernamentale, adică statul scotea niște posturi la concurs, și noi concuram în funcție de medie. Legea spunea că, dacă doi colegi sunt căsătoriți, posturile trebuie să fie în aceeași localitate sau în localităţi apropiate. Cum posturile – majoritatea – erau în orașe mici, muncitorești sau la țară, dacă nu te căsătoreai din facultate, riscai să ajungi undeva unde nu mai puteai schimba cu nimeni o vorbă cât de cât la nivelul tău de dezvoltare, și riscai să te căsătorești în cel mai bun caz cu brigadierul de la IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat – n.r.), dacă acela era liber, deși nu cred că te-ar fi dorit neapărat, că nu erai cea mai calificată pentru muncile de țară de care el avea nevoie. Deci, a fost un tip de societate creat de o instituție – instituția repartiției guvernamentale. Generația mea i-a dat curs: ne căsătorim repede în facultate ca să plecăm și noi cu cineva cât de cât drag, apropiat, în locul ăla unde ne-o arunca repartiția guvernamentală. În generația voastră, repartiții guvernamentale nu sunt, voi nu mai aveți slujbe pe viață – până la sfârșitul carierei –, există o instabilitate enormă și o flexibilitate profesională enormă, atât în sensul instituției unde lucrați sau al firmei, cât și în sensul locului. În mod normal, căsătoria înseamnă și locuitul împreună, un trai de zi cu zi în comun. Care e probabilitatea ca un cuplu care se dezvoltă profesional să rămână în același loc – nu vorbesc în aceeași instituție, ci în același loc – o perioadă atât de lungă, încât să își ia un angajament pe termen lung? Deci, eu cred că prima problemă de aici pleacă. Nu e locul în care poți să contezi pe o strategie pe termen lung în nimic, nici în profesie – că asta e aducătoare de pâine cotidiană. În al doilea rând, cum crezi că poți să îți iei un angajament, să ce? Nu mai există tradiția ca femeia să își urmeze bărbatul, nu mai există femei casnice decât într-o proporție rizibilă – în România, oricum au fost extrem de puține în toată istoria. Deci nu e ca și cum Popescu și-a găsit un loc în Babadag și își ia acolo nevasta, copiii și restul. Nevasta are și ea profesia ei. În același timp, nu e nici tradiția cealaltă: tu câștigi suficient de bine, fac eu chestia asta pentru tine. Cred că e o perioadă de tranziție. Lumea e foarte zăpăcită de istoria care se întâmplă, nu are siguranță. În mare măsură, căsătoria ca instituție este legată de ideea de siguranță. De aici încep problemele. Ăsta e un motiv, și e un motiv foarte important. Al doilea motiv e că, din păcate, în lumea noastră, nu numai românească, femeile se maturizează mult mai repede. Ce înseamnă că se maturizează?Devin mai autonome mai repede, adică știu să își poarte de grijă singure. Sunt cercetări în toată Europa. De exemplu, în Italia, rata de plecare a băieților de la mămicile lor este pe la 35-36 de ani, la fete – pe la 27. Din păcate, foarte mulți bărbați trăiesc încă în ideea că cineva îi ia în grijă. Și vor să se transfere de la o mămică la altă mămică. Ei bine, sunt tot mai puține femei dispuse să presteze servicii de mămică pentru un adult. Deci, și asta e o problemă. În educația noastră primară nu intră ideea că fiecare trebuie să ne descurcăm pe cont propriu, cel puțin cu îngrijirea propriei persoane. În momentul în care asta nu ne intră în cap și, să zicem, eu sunt bărbat și îmi place de tine și vrem să formăm un cuplu, dar am două mâini stângi, nu știu nici să îmi fac patul, nu știu nici să îmi fac o omletă, habar n-am să înșurubez ceva, sunt analfabet funcțional în viața cotidiană, întrebarea este: tu de ce m-ai suporta? Adică, pe scurt: te plătește cineva să ai grijă de mine? Nu. Eh, câtă vreme nu ai parteneriat în viața domestică și lucrurile astea nu se împart normal și firesc între doi oameni, în funcție de timpul lor și talentele mai speciale, când nu crezi că celălalt trebuie să îți ia o jumătate de griji de pe cap, de ce te-ai căsători? Pe scurt, nu e rentabil. Nu e în interesul tău să o faci. Deci, sunt mai multe condiții. La ora actuală nu mai dă nimeni cu pietre în tine că ești nemăritată. În generația mamei mele, asta ar fi fost o catastrofă. Chiar și în generația mea era prost privit.

– Poate și ăsta e un factor – că nu mai sunt atât de multe prejudecăți?

– Multe au contribuit la asta. La ora actuală, după părerea mea, un bărbat trebuie să fie merituos serios ca să-l iei în căsătorie. Merituos, în sensul că trebuie să demonstreze că ți-e mai bine cu el, după cum și o femeie trebuie să fie merituoasă și să demonstreze că ți-e mai bine cu ea. Altfel, nu înțeleg de ce s-ar forma un cuplu stabil cu angajamente instituționale serioase. Și eu cunosc destule cupluri care au și copii, chiar și doi copii, și nu se căsătoresc din punct de vedere formal. Aici nu e o rațiune legată de neajutorare, e legată de altceva: de dorința lor de a simți că se aleg în fiecare zi unul pe altul și că nu îi obligă nimeni să stea împreună. Deci, au pur și simplu ideea că dragostea nu depinde de un act civil, ci depinde de o alegere care este cotidiană, și asta îi obligă să își mențină și dragostea, și tipul de comportament încât să vrea să stea împreună. Există și varianta asta. Eu cred că, de fapt, problema cea mai importantă e alta – responsabilitatea față de copii și responsabilitatea față de bătrânii sau bolnavii din familie. Cum le asumi? Într-o familie, e mai ușor, mult mai ușor, asta e problema.Cum trăiesc doi oameni ca bărbat și femeie este treaba lor. Sunt adulți, mare lucru! Problema e cu copiii, cu părinții bătrâni, cu situațiile de boală și de dependență, care nu sunt puține. Aici, în aceste situații, hotărât: doi e incomparabil mai bine decât unul.

„În perioada de formare, femeile au o putere enorm de mare în viața noastră”

– Spuneți la un moment dat în carte: «Poate că misoginismul este o formă de lez-maternitate simbolică extinsă asupra tuturor femeilor».

– Da, chiar cred asta – n-am citit-o niciunde –, că pleacă de la relația teribil de mare de dependență față de femei, nu numai a băieților, ci a noastră, a tuturor. Ca să existăm, am depins de o femeie; ca să creștem înprima perioadă a vieții – o femeie, mamă, bunică, doică, ce- o fi. Intrăm în grădiniță, depindem de o femeie. Mergem la școală, depindem de o femeie. La gimnaziu, aproape 90% sunt femei. Noi avem un traseu de socializare, de când suntem mici, în care persoanele cu pâinea și cuțitul sunt femei. Ele sunt și o sursă de ajutorare, și o sursă de frustrare. E categoric că cine se ocupă toată ziua de tine te și ajută, dar te și sancționează; te și constrânge, te și sprijină. În perioada de formare, femeile au o putere enorm de mare în viața noastră. Strivitoare! Acum, să mă ierte sfântul, știm din propria experiență de adulți: poţi să ai un șef − pâinea lui Dumnezeu, minunea de pe lume, dar faptul că ți-e șef deja îți crește un dinte împotriva lui. Pentru că depinzi de el. Este o firească revoltă împotriva unei relații de dependență. Presupun că misoginismul este atât de endemic – chiar și la persoane care sunt sănătoase psihic, necomplexate, trecute printr-o cultură mult mai umanistă și mai partenerială – pentru că, poate, e un reflex inconștient de revoltă împotriva acestei dependențe. Că lucrurile se pot schimba e foarte adevărat! Se pot schimba în momentul în care puterea din socializarea noastră timpurie va fi la ambele sexe, adică în momentul în care bărbații vor participa la fel de mult și de important în tot ce înseamnă perioada în care noi începem să vedem, să gândim, să vorbim lumea, să o trăim. Atunci, nu văd care ar mai putea fi rădăcina unei revolte împotriva unui singur sex. Poate să fie împotriva amândurora, asta e altceva, dar nu s-ar mai naște o asimetrie în care trăiești revolta: „M-am săturat de dependența asta până peste cap! Să nu mai văd femei!”. De exemplu, revolta față de femeile cu putere de conducere este și când ai spune: „Dar m-am săturat până acum!”. Știi? Nu am dezvoltat până acum povestea asta în nicio lucrare academică. Este rezultatul faptului că am citit atât de mult și atât de multe tipuri de explicații, și niciuna nu m-a satisfăcut. Multe variabile s-au schimbat, dar lucrurile au ajuns în același loc. Sigur, în forme mult mai umane, dar misoginismul stă acolo! Mustește. Îl am și eu din când în când împotriva mamei, de exemplu, și nu numai.E cruntă dependența de cineva, mai ales când este atât de unilaterală și de strivitoare.

– Credeți că provine din dependență.

– Eu cred că da. După ce am epuizat toate celelalte explicații legate de socializare, de clasă, de Dumnezeu mai știe ce, de roluri reproductive, de Biserică… Altminteri, nu ar rezista.

– În culturi diverse.

– Da. Nu ar rezista. L-am văzut diminuat numai acolo unde parteneriatul e un fapt banal de viață – în țările nordice, unde și bărbații își iau concediu de creștere a copilului, unde parteneriatul e foarte clar. Aia e o societate care se apropie de ceea ce s-ar chema raiul pe pământ în privința relațiilor parteneriale.

Sursa text: https://pressone.ro/mihaela-miroiu-misoginismul-pleaca-de-la-dependenta-de-femei/. Un interviu acordat Iuliei Marin.

Sursa foto: Pinterest, Helena Almeida

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Dincolo de frontiera gandului
  • Scrisoare catre fiinta interioara
  • Traficanti de sentimente