Nebunia molipsitoare sau despre ,,boala râsului”

Publicat în categoria Dezvoltare Personală

757 vizualizari

Motto: ,,Dragostea este răspunsul – dar cât timp aștepți răspunsul ăsta, sexul pune niște întrebări foarte bune”. (Woody Allen)

 

O întâmplare ciudată și adevărată. S-a întâmplat în Tanzania în anul 1962. La un internat de fete al unei misiuni creștine de lângă Lacul Victoria, din districtul Bukola, a avut loc o epidemie de râs. Și nu ne referim aici la câteva școlărițe amuzate de aceeași glumă. O dorință irezistibilă de a râde a izbucnit și s-a transmis de la o persoană la alta, afectând peste 1000 de persoane.

Incidentul a izbucnit brusc, atacul inițial de râs durând de la câteva minute la câteva ore în cazul celor afectați. El a fost urmat de o perioadă de comportament normal, apoi a avut câteva recidive tipice pe parcursul următoarelor 16 zile. Cele mai multe victime au povestit că simțiseră neliniște și frică, în ciuda râsului, lucru ce avea să constituie un indiciu cu privire la adevărata natură a epidemiei. Medicii care au cercetat acest fenomen au descoperit că fiecare nou pacient intrase recent în contact cu o altă persoană suferind de această afecțiune.

Epidemia a început pe 30 ianuarie 1962, când trei fete cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani au început să râdă incontrolabil. Fenomenul s-a extins rapid și, în curând, majoritatea celor de la școală sufereau grav de chicoteli. Pe mine râsul și chiocoteala m-au ținut seara de pe la 7.pm până dimineața la 6 .am, și de mai multe ori, nu doar o dată… Și nu am fost încă în Africa, deși îmi doresc acest lucru. Dar, ca să știi, am călătorit în Ritualuri Sacre, ghidat fiind de Marile Doamne – ciupercile magice – care vin la Tine, atunci când ești pregătit să călătorești în ,,lumile de dincolo”, ca să-l parafrazez pe distinsul Eliade. Până pe iunie 1962, peste 1000 de ,,abonați la râs” au fost afectați. Nu a murit nimeni atunci, cum de altfel, personal, încă nu am auzit de cineva care vreodată să fi murit de râs…

După cum și-au dat seama sătenii și oamenii de știință care au analizat epidemia, nu era nimic de râs. Epidemia nu implica răspândirea fericirii și a bucuriei reale – deși se poate întâmpla și așa ceva, dar nu chiar în acest mod. Mai degrabă, atacul era un caz de isterie epidemică, o stare care profită de urma tendinței profunde a oamenilor de a manifesta contaminarea emoțională. Emoțiile de toate felurile, fericite sau de alt tip, pot fi transmise între perechi de oameni și chiar în grupuri mai mari. În consecință, emoțiile au o origine colectivă, nu doar una individuală.

Mai la nord, tot în Africa, un călător se pierdu odată în deșert și se târî de două zile prin nisipul încins. Aproape că ajunse la capătul puterilor. Brusc, îi apăru în fața sa un vânzător de cravate. Nu avea nimic altceva: numai cravate. Acesta încercă imediat să-i vândă una săracului om care murea de sete.

Cu limba înțepenită și cu gura uscată, omul îl făcu nebun: să vinzi o cravată unuia care moare de sete, in mijlocul deșertului?!…Vânzătorul își îndreptă spatele și își continuă drumul prin deșert.

Seara, călătorul nostru însetat, care era întins deja pe nisip, își ridică ochii și rămase mut: ajunse, fără să-și dea seama cum, în fața unui restaurant de lux, care avea parcarea plină de mașini! O construcție impunătoare, pe deplin solitară, în mijlocul deșertului. Omul se târî cu greu până la ușă și, pe punctul de a leșina, gemu:

-”Fie-vă milă, apă!”…

-”Îmi pare rău, domnule”, răspunse portarul, ,,aici nu se poate intra fără cravată”.

Așa că, dacă cumva ai de gând să călătorești în Africa, nu uita de cravată și să te antrenezi înainte la porții zdravene de râs autohtone (de ex. urmărește-i pe politicieni), că niciodată nu se știe peste ce epidemie de râs/plâns locală dai…

Ceea ce simți depinde de sentimentele oamenilor cu care ești conectat într-o măsură mai mare sau mai mică. Atașamentul nostru pentru informații (de orice natură, fie el și spiritual că e la modă) are o hibă, foarte expresiv sugerată de o parabolă Zen. Cum poți turna ceai proaspăt într-o ceașcă plină cu ceai de acum o săptămână? Vechiul de care ești atașat nu poate fi înlocuit de nou. Ceașca trebuie golită. Abia după aceea poate fi umplută. Poți să renunți la ceea ce este vechi și depășit, dar merită? Nu te interesează un ceai proaspăt?

Cunoașterea realizată prin intermediari nu durează. Și nici nu poți avea încredere mare în ea. În fond, este asemenea unui mesager. Poate a uitat ceva, poate a adăugat ceva de la el, poate a înțeles greșit sau, mai grav, vrea să te păcălească. Nu poți să știi. Există însă ceva de care nu Te poți îndoi. Aceasta este EXPERIENȚA TA, pe care o poți privi ca pe o BINECUVÂNTARE sau ca pe o pedeapsă. Când este o pedeapsă, Te consideri victima a ceea ce ți se întâmplă, și, în consecință, SUFERI. Îți respingi experiența și refuzi să-ți asumi responsabilitatea pentru ea. Când este o binecuvântare, o accepți și o folosești pentru a învăța. Dacă ești priceput(ă), poți să înțelegi și chiar să transcenzi ceea ce experimentezi.

Orice experiență asumată, este un pas în plus în Calea apropierii de Tine. Chiar și o epidemie de râs, pe care sincer ți-o doresc –  indiferent de locul, sursa și grupul cu care o experimentezi – poate fi binefăcătoare trupului Tău și, în final, Sufletului Tău…

atar

P.S. ,,Am grijă de casă ca nimeni alta. După fiecare divorț, casa îmi rămâne mie.” (Zsa Zsa Cabor)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Din aceeasi categorie:

  • Cum sa fim fericiti
  • Stima de sine, cel mai recent Bullshit atacat de stiinta
  • Ne plac barbatii curajosi!